ISTORIE

Secolul XIX și prima parte a secolului XX

Cele mai importante evenimente ale acestui secol, din punctul de vedere al dezvoltării urbane, sunt: incendiul din „10-12 august 1859 (când) un număr de 82 de clădiri din centru sunt mistuite de flăcări, printre care Palatul Comitatens, Liceul Reformat, biserica reformată ș.a.”[1] și realizarea între anii 1868 și 1872 a lucrărilor la „linia Căilor Ferate Maghiare de Nord-Est (…) pe ruta Debrecen – Valea lui Mihai – Satu Mare – Halmeu – Craia – Sighet”[2].

Importanța incendiului din 1859 este dată de „reconstrucțiile ce au urmat acestui eveniment, partea veche a Sighetului”[3] luând de atunci forma percepută până azi. Astfel, în această perioadă, piața centrală suferă cele mai multe modificări la nivelul fondului construit (ce vor radia încet și către zonele adiacente): casele din lemn sunt înlocuite cu unele din zidărie, de factură urbană, amplasate paralel cu strada sau în formă de „L” sau „U”, rezultând fronturi continue, utilizând o arhitectură în stil eclectic și secession; regimul de înălțime crește de la parter la parter cu un etaj, în majoritatea cazurilor existând și subsolul (totale sau parțiale); crește procentul de ocupare al parcelelor; se construiesc și fundurile de lot (de regulă prin divizarea parcelei), rezultând construcții pe ambele laturile ale străzilor dezvoltate paralel cu șirurile principale.

Conectarea Sighetului la rețeaua feroviară a constituit premisele unei dezvoltări economice, sociale și culturale alerte, care s-a răsfrâns și asupra dezvoltării urbane a orașului. Astfel sarea și lemnul exploatat din Maramureș nu va mai fi transportat pe Tisa, ci pe calea ferată („portul sării de la Cămara-Sighet a început să fie abandonat”[4]), o metodă mult mai sigură și rapidă; se deschid noi piețe de desfacere a mărfurilor produse în oraș, acest lucru generând dezvoltarea întreprinderilor existente și deschiderea unora noi („a fost deschisă o nouă moară de sare, mai multe fabrici de cherestea şi mobile” [5]); se construiesc gara și clădirile din Piața Gării; se realizează, astăzi numita, str. Iuliu Maniu, pentru a lega centrul orașului de gară (care va avea ca efect închiderea vechiului cimitir, aflat la intersecția cu str. Mihai Viteazul); orașul devine conectat cu restul imperiului (în “1906 trenul Sighet-Budapesta făcea 12 ore” [6], iar „în anii ‘40 acesta ajungea să parcurgă aceeași rută în doar cinci ore”[7]).

Datorită creșterii economice a urbei, ce a determinat și creșterea numărului populației (în 1824 Sighetul număra 3844 locuitori, în 1846 – 6336 locuitori, în 1869 – 8833 locuitori, în 1900 – 16901 locuitori, iar în 1940 – 25800 locuitori[8]), care deja la 1876  va “tinde să iasă din limitele centrului istoric”[9].

În 1910 orașul este „în plină dezvoltare, în care fondul construit a înlocuit aproape complet grădinile din partea de sud (spre deosebire de zona de nord unde „încă predomină grădinile” [10]), fronturile au devenit continue pe majoritatea străzilor, iar regimul de înălțime din zona centrală s-a generalizat la minim P+1. Orașul s-a extins deja spre Iza.”[11] Înaintea primului război mondial, țesutul construit este extrem de dens în centru și mai rarefiat la periferii (…) Noile străzi sunt conformate după trasee regulate, paralele între ele și perpendiculare pe direcția orașului vechi. Este evident că trasarea străzilor noi și parcelarea de-a lungul acestora s-a făcut după un plan prestabilit, dacă luăm în considerare modul de ocupare a parcelelor și de dispunere a construcțiilor.”[12]

După Primul Război Mondial nu mai apar „modificări majore în privința tramei stradale, dar cartierul gării se dezvoltase. Densitatea construită a crescut vizibil în partea de nord-vest și în partea de est a orașului (cartierul de vile cu grădini în nord-vest și cartierul evreiesc în est). (…) În nord-est se dezvoltase zona industrială și se forma cartierul Cămara, iar în zona centrală, parcelarul și-a restrâns dimensiunile, generalizându-se fronturile continue de case și pe străzile secundare.”[13]

În sprijinul populației, a cărui număr este într-o continuă creștere, se vor întemeia sau extinde școli, instituții cu profil cultural și social, instituții financiar bancare, dotări publice etc. Aproape toate clădirile reprezentative ale orașului vor fi amplasate în cadrul nucleului central (suprapusă peste fosta pajiște intravilană medievală), dintre care amintim: trei biserici (reformată, catolică și ortodoxă ucraineană), o mănăstire (piaristă), cel puțin trei bănci, Primăria, Palatul comitatului (Prefectura), Tribunalul comitatului, Palatul finanțelor comitatului, trei școli/licee, Direcția pădurilor, poșta, cel puțin un hotel (Koroana), o sală de spectacole (Vigadó), sedii ale unor asociații culturale și sociale, iar în rest imobile de locuit cu parter comercial.

În ciuda funcțiuni și dotări de factură urbană amplasate aici, piața își menține principalul rol de a ține târguri (drept acordat de Matei Corvin din 1472[14]). Conform ilustrațiilor și hărților de epocă comercianții (meșteșugari și țărani) oferindu-și marfa fie în cadrul construcțiilor de lemn amplasate aici cu un caracter cavasi-permanent, din căruțe, corturi, tejghele sau chiar de pe jos.

Sfârșitul secolului reprezintă și definitivarea pieței centrale a urbei (azi Libertății), când se închide și latura sa estică cu clădirea „sălii de spectacole” – Vigadó, construită în anul 1899[15]. Modificări la nivelul arhitecturii clădirilor au mai apărut de-a lungul timpului, prin reconstruiri sau refațadizări ale unor clădiri, dar forma și dimensiunile pieței se păstrează până în zilele noastre („lungime de aproximativ 200m și o lățime de 100 m”[16]). După această perioadă în pozele de epocă nu se mai întrezăresc construcții parazitare în cadrul pieței, singura mobilare fiind statuia Sfintei Fecioare Maria (deja mutată în centrul pieței).

Deși în cadrul proiectului de canalizare a orașului din 1836 se propune realizarea a două canale colectoare subterane, amplasate în fața fiecărui șir, ocazie cu care se propune eliminarea rigolei deschise (șanțului) care străbate toată zona centrală, precum și pavarea integrală a pieței. Date cu privire la implementarea acestui proiect nu avem, dar în pozele de la începutul secolului XX deja piața era pavată cu piatră de râu. O altă dovadă a nivelului de civilizație a orașului o reprezintă apariția iluminatului public electric de la 1893[17], care se realiza în piața centrală prin intermediul unor felinare cu corp din fontă, dispuse de-a lungul axului central al pieței.

În anii 1932[18] sau 1938[19] piața se organizează două artere de circulație despărțite de o amenajarea peisajeră (îngrădită). Tot acum este eliminată statuia Sfintei Fecioare Maria și înlocuită cu un foișor din lemn, în care fanfara orașului va susținea concerte. Cu aceste lucrări pavajul secolului trecut este înlocuit de asfalt, iar destinația comercială și de reprezentare îi este schimbată în cea de circulație.

Toate intervențiile din această perioadă „reflectă funcționarea reală a unui sistem urban, bazat pe respectul față de vecini și față de oraș. Fie că au apărut în urma unui regulament scris, fie că a fost vorba despre bun simț, aceste reguli au făcut orașul istoric să se dezvolte coerent.

– construirea unei case noi se făcea cu respectarea cotelor la coamă și la cornișă a caselor învecinate. Diferențierea de scară socială și stare materială între proprietari se făcea prin decorarea fațadei, nu prin înălțimea casei;

– dispunerea unei construcții în aliniament, la o intersecție de străzi, se făcea prin teșirea colțului casei pentru a permite racordarea străzilor;

– dispunerea unei construcții mai înalte decât vecinătățile se făcea doar la intersecții și doar cu retragerea corpului mai înalt și preluarea cotelor vecinătății prin corpuri mai joase.”[20]

„Încă de la formarea primelor străzi în jurul nucleului central (sec. XVII-XVIII), străzile din partea de nord a centrului au deservit parcele mai generoase, iar cele din sud – parcele mărunte. Este evident că o populație cu stare materială bună s-a așezat în nord și vest (o arată atât dimensiunile și decorațiunile bogate ale caselor, cât și aspectul străzilor – ceva mai largi, unele chiar amenajate peisajer, cu perdele vegetale, încă de la începutul sec. XX), iar în sud și în est s-a așezat populația săracă: străzile sunt mai înguste (…), iar casele sunt modeste, puține dintre ele fiind decorate la un nivel care să concureze cu bogatele reședințe din nord. Astfel, evoluția tramei stradale documentează formarea cartierelor orașului pe criterii economice.

De altfel, memoria locului încă amintește că partea de nord-est a fost cartierul evreiesc, locuit de evreii săraci; cea de sud-est – de români și de ucraineni; evreii bogați au construit vilele de pe str. Iuliu Maniu; centrul a fost locuit de maghiarii și germanii bogați. Noile străzi din sud (A.D. Xenopol, Balc Vodă și Arieșului) sunt și azi locuite preponderent de maghiari, ceea ce arată că au fost ocupate prin colonizarea forței calificate de muncă în perioada industrializării de la sf. sec. XIX – începutul sec. XX; faptul că a fost vorba de familii de salariați cu venituri mici este vizibil în starea modestă a caselor.

Cea mai mare parte a fondului construit istoric păstrat până în prezent a fost construit la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX și constă în case pe parter, mai mult sau mai puțin decorate, aliniate la stradă. O mică parte sunt vile izolate sau clădiri impozante de tip palat.

În perioada comunistă s-au construit case izolate pe parter sau parter cu unul – două etaje, retrase de la stradă, cu colorit discret (alb-gri) și șarpante în patru ape, pentru ca în perioada postcomunistă să apară case cu 1-2 etaje, cu colorit strident și forme agresive, atipice. Din fericire, s-au păstrat destule fronturi întregi pentru ca imaginea generală a orașului să nu fie definitiv compromisă.”[21] Și piața centrală în această perioadă își păstrează configurația și arhitectura, intervențiile noilor cartiere de blocuri s-a oprit la est și vest de aceasta.


[1]   Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 30

[2]   Teofil Ivanciuc, „19 noiembrie 1872: primul tren ajunge la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/19-noiembrie-1872-primul-tren-ajunge-la-sighet, accesat la 10.02.2018

[3]   Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 31

[4]   Teofil Ivanciuc, „19 noiembrie 1872: primul tren ajunge la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/19-noiembrie-1872-primul-tren-ajunge-la-sighet, accesat la 10.02.2018

[5]   Ibidem

[6]   Ibidem

[7]   Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 95

[8]   Ibidem, p. 49-50

[9]   Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 7/III

[10]  Ibidem, p. 11/III

[11]  Ibidem, p. 8/III

[12]  Ibidem, p. 11/III

[13]  Ibidem, p. 12/III

[14] Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 73

[15] ***, „Sighet-Reduta, Salut Sighet!, http://www.salutsighet.ro/sighet-reduta/, accesat în 10.08.2018

[16] Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 36

[17] Ibidem, p. 94

[18] Ibidem, p. 100

[19] Ibidem, p. 38

[20]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 2/VII

[21]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 34/III


Bibliografie

Funețean Irina-Gabriele, Floruț Dan Florin, Faur Camelia, Auner Niels, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013

Ivanciuc Teofil, „19 noiembrie 1872: primul tren ajunge la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/19-noiembrie-1872-primul-tren-ajunge-la-sighet, accesat la 10.02.2018

Ivanciuc Teofil, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007

***, „Sighet-Reduta, Salut Sighet!”, http://www.salutsighet.ro/sighet-reduta/, accesat în 10.08.2018