ISTORIE

Context istoric

„După năvălirile tătare (1241-1242) (…) au ajuns și primii coloniști în zona Tisei–Superioare, care au primit facilități de la regele Bela IV și fiul său Ștefan V. Acești coloniști au înființat Seleușul (Nagyszollos/Vinogrdovo) și Craia (Kiralyhaza-Felszasz/Korolevo), care în 1262 și respectiv 1271 și-au câștigat privilegiile”[1] de orașe regale.

„Valea Tisei oferind din punct de vedere agricol cele mai bune condiții pentru stabilirea «oaspeților regali», aceștia și-au înființat aici orașe. Nu este un aspect de neglijat nici legătura facilă pe care Valea Tisei o asigura cu restul teritoriului.”[2]

Cel mai vechi oraș regal din Maramureș este Viscul, atestat documentar la 1271; în cadrul unui „document din anul 1281 se amintește de vama de la Visc, fapt ce susține ideea existenței deja a celorlalte orașe regale, deși actul nu numește orașele și nici că în apropiere ar exista (sau nu) așezările „oaspeților regali”. Astfel ar fi logică presupunerea existenței (în acea perioadă) a unei populații mai numeroase, care și-ar transporta mărfurile de-a lungul Tisei.”[3]

În jurul anului 1300 „regele Endre III a ordonat ca cetatea de pământ a Viscului să apere „oaspeții regali” stabiliți pe de valea Tisei-Superioare”[4]. Această măsură „a avut la bază interese politice și economice importante (…) regele căutând surse noi de venituri, precum și protejarea granițelor, pentru a împiedica noi distrugeri provocate de tătari.”[5]

„Sighetul, împreună cu Teceul şi Câmpulungul sunt menţionate pentru prima dată în anul 1326, împreună cu preoţii lor, într-un dublu privilegiu dat de arhiepiscopul de Esztergom şi de regele Carol Robert”[6]

„După Bélay Vilmos[7], minele de sare din Maramureș au devenit importante doar din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când deja cele cinci orașe regale (ale Maramureșului) erau fondate, deci în amplasarea acestora (a orașelor regale) extragerea sării nu a avut neapărat un rol decisiv. Pe de altă parte, cu siguranță regele avea cunoștințe de zăcămintele de sare din Maramureș, exploatarea acestora constituind un scop pe termen lung. Începuturile ar trebui să le căutăm într-o politică conștientă de colonizare, care avea ca scop popularea teritoriilor nelocuite sau locuite mai slab, (mai ales că) după raționamentul epocii, un teritoriu cu cât avea mai mulți locuitori cu atât era mai bogat, așa putându-i-se exploata mai eficient resursele.”[8]

În schimb, după „Gusztáv Wenzel[9], începuturile exploatărilor de sare pot fi cu certitudine urmărite înapoi în timp până în secolul XIII, el considerând datele comunicate de Preisig[10] ca fiind interesante, pe baza lor putând fi emise însă doar ipoteze. El afirmă că satele create în jurul ocnelor s-au transformat în scurt timp în așezări libere, apoi au primit privilegii orășenești.”[11] Însă „privilegiile iniţiale ale oraşelor regale maramureşene nu menţionează deloc sarea – Cămara Sării din Maramureş este atestată abia la 1351, Portul Sării de la Câmpulung la 1456, iar Sighetul devine oraş al sării doar din secolul XV.”[12]

La 26 aprilie 1329 regele Carol Robert dă privilegii doar oraşelor Visc, Hust, Teceu şi Câmpulung „ţinând seama de dovezile de credinţă ale credincioşilor noştri oaspeţi din Maramureş, saxoni şi unguri (…) le hărăzim toate libertăţile de care se bucură şi oaspeţii noştri din Seleuş.”[13]

“Datorită menţionării oaspeţilor din Seleuş (Nagyszollos/Vinogradovo), care au primit privilegii identice cu cei din oraşele maramureşene în anul 1262, (…) se presupune că oaspeţii maramureşeni au venit din oraşele situate în proximitatea vestică, (…) şi care au fost dăruite la 1280 unui feudal, în pofida privilegiilor, fapt ce i-ar fi putut determina pe colonişti să-şi caute un alt teritoriu.”[14]

Întemeierea așezării

Coloniștii trimiși de regii maghiari „s-au așezat la confluența Tisei cu râul Iza, cel mai important afluent al acestuia de pe malul său stâng, pe o lunca de mai mulți kilometri lățime care a oferit condiții prielnice de trai, precum și apropierea de exploatările de sare, drumurile comerciale existente și condițiile de mediu propice”[15], adică „într-o poziție asemănătoare cu Feldioara, din țara Bârsei.”[16]

„Este evident că aici s-a intenționat crearea unui centru zonal, ceea ce se confirmă prin intermediul documentelor secolului al XIV-lea. În consecință, se poate presupune și așezarea unor meșteșugari și comercianți, (….) iar emiterea unor privilegii, extinse ulterior, pentru locuitorii de aici este, prin urmare, de înțeles.”[17]

„Trebuie dată o explicaţie faptului că, deşi amintit în 1326, Sighetul „dispare” în cel mai important moment, cel al privilegiului regal de la 1329, reapărând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la 1334”[18], precum și faptului că aşezarea „de secol XII-XIII de la Valea Mare-Sighet, dispare «la începutul secolului al XIV-lea, tocmai în legătură cu întemeierea Sighetului de către oaspeţi»[19]. În acest context plin de probleme, credem că românii maramureşeni s-au opus cu forţa armelor împotriva coloniştilor, distrugând Sighetul.”[20]

„Distrugerea are loc undeva în intervalul mai 1326 – aprilie 1329, iar situaţia revine treptat la normal abia în 1334 (la 1333 oraşul nu este menţionat, iar la 1334 dijma papală datorată este printre cele mai mici din regiune, un an mai târziu devenind deja egală cu cea din Teceu şi Visc).”[21]

„Dacă coroborăm perioada relativ târzie a „apariției” Sighetului, cu numărul  mare al populației, de aproximativ 200 de familii existente în jurul anului 1335, rezultă că trebuie să fi fost vorba de o colonizare masivă, de vreo 100-150 de familii”[22], toate venite în zonă ca urmare a unei recolonizări realizate, probabil, „cu ajutorul unor nobili maramureşeni fideli angevinilor sau prin forţa armelor regale.”[23] Astfel, „până la mijlocul secolului al XIV-lea numărul familiilor din Sighet poate să fi crescut la 250”[24], motiv pentru care în „1352 privilegiile orășenești acordate în 1329 de către Carol Robert celor patru așezări de „oaspeți regali” din Maramureș (…) se extind și asupra Sighetului, prin diploma dată de Ludovic I.”[25] „Acordarea privilegiilor orașelor regale s-a impus atunci când acestea dispuneau de o populație numeroasă, care putea realiza recolte bogate care să le aducă venituri considerabile.”[26]  

„De acum înainte, istoria Sighetului urmează un curs similar cu al celorlalte oraşe maramureşene, acesta devenind, cel mai târziu în 1385, capitala comitatului regal.”[27]

Așezarea de secol XIV-XVII

După Paul Nidermaier nucleul localității „este situat pe locul centrului actual. Trebuie să fi fost vorba de cele două șiruri de parcele din dreptul unei pajiști intravilane, a Pieței Libertății, ce continuă de-a lungul străzilor 22 Decembrie 1989 și Dr. Mihalyi de Apșa, respectiv Traian și 1 Decembrie 1918, prelungite în strada Bogdan Vodă. Conform texturii parcelare omogene, între capătul străzii A. Iancu și până aproape de strada Dragoș Vodă, zona a cuprins inițial 130 de proprietăți mari, grupate în două șiruri care pot fi considerate mai vechi.”[28] În schimb, Teofil Ivanciuc susține că „orașul a fost construit de la bun început în jurul bisericii reformate de azi și axat pe două artere paralele. (…) Explicația ar putea consta în faptul că Sighetul a fost din totdeauna un târg, un loc de tranzit, ceea ce a dus la acest tip de habitat.”[29]

Nu putem exclude posibilitatea ca poziția bisericii reformate să fie doar forma incipientă a pajiștii, aceasta să fi fost înconjurată pe trei laturi de șiruri de parcele, care lasă eventualitatea extinderii așezării înspre est. O altă ipoteză plauzibilă fiind și aglomerarea parcelelor în jurul bisericii în cazul primei așezări a „oaspeților regali”, iar în cazul recolonizării ulterioare să se fi preluat forma mai evoluată a șirurilor ce formează actuala pajiște. Dar având în vedere faptul că „singurele săpături arheologice din zonă, realizate în anul 1983 de către dr. Radu Popa «au fost încheiate prematur şi nu au dus la rezultate concludente»”[30], acestea rămân doar simple supoziții.

În favoarea teoriei centralității bisericii în organizarea orașului, ar putea sta chiar vechimea clădirii, ea fiind atestată prin diploma emisă la 11 iulie 1346 de către consiliul episcopal din Eger în care apare menţionat „Dominus Benedictus rector Ecclesiae de Zygeth”[31], document ce confirmă că la Sighet exista deja o comunitate închegată cu preot paroh, deci şi cu o biserică, precum şi faptul că aici se găsea şi un vicariat. Este adevărat că din această diplomă nu putem ști dacă este vorba de actuala biserică reformată sau de alta, dar după o analiză stilistică comparativă a elementelor decorative păstrate până în prezent (în partea inferioară a faţadei vestice a turnului clopotniţă, singurele elemente care se mai păstrează din vechea biserică), se poate trage concluzia că acestea ar data din prima jumătate a sec. XIV datorită „similitudinilor cu portalurile de la Băgaciu, Aţel, Turda, Tg. Mureş”[32],  precum şi cu portalul turnului lui Sf. Ştefan din Baia Mare[33], toate fiind datate în perioada așezării coloniștilor pe aceste meleaguri. 

Cu privire la curbura șirurilor, și cu precădere a celui nordic înspre capete, o justificare ar fi „tendința obținerii unui spațiu liber închegat. Atât curbura pronunțată a frontului străzii 22 Decembrie 1989, cât și curba foarte lină în dreptul Pieței Libertății și noua curbă, mai pronunțată, în aliniamentul străzilor Traian și 1 Decembrie 1918, sugerează o delimitare a spațiului, reducând optic deschiderea de la cele două terminații ale acestuia. Ele însă nu îl închid complet, păstrându-se astfel o legătură mai directă cu peisajul ambiant.”[34] O altă teorie vehiculată ar fi „că orașul a fost înconjurat cândva de zid sau palisade, latura circulară a acestei presupuse fortificații fiind păstrată până azi pe aliniamentul caselor străzii 22 Decembrie 1989, care descrie un arc de cerc cu o rază de minim 150 m la nord-vest de biserica reformată, curbură dublată de strada Pintea Viteazu. Acest lucru este surprins și de harta orașului din 1852, unde se remarcă cartierul dispărut încă din secolul XIX.”[35]

Fără a exclude teoriile sus menționate, o motivație a curburii șirului nordic, în zona de est a așezării, poate fi datorată particularităților geografice, fie terenului mai mlăștinos (datorită apropierii de confluența celor două râuri, ale căror curs fluctua destul de mult), fie datorită cursului de apă (poate chiar un mic braț al Izei) care străbătea pajiștea de la est înspre vest (reprezentat chiar și în planul localității de la 1765). O altă explicație ar putea fi necesitatea dispunerii, la intrările în pajiște, a unor “porți de lemn”[36], și înființarea unor “locuri unde se plătea vamă”[37], ajutate de orientarea pajiștii pe direcția est-vest, ce coincide cu direcția principalului drum comercial din zonă.

Pajiștile intravilane fusiforme „larg răspândite în estul Slovaciei”[38], sunt des întâlnite și în cazul localităților de pe Valea Tisei, dintre care Seleușul (Nagyszollos/Vinogrdovo) are cele mai multe similitudini cu configurația planimetrică a Sighetului, fapt ce ar întări teoria provenienței „oaspeților regali” care s-au așezat la confluența Izei cu Tisa. 

„Este remarcabil că în perioada respectivă s-au adoptat forme asemănătoare cu acelea anterioare și nu s-a recurs la o compoziție formată din cvartale alăturate, larg răspândită pe atunci, mai ales în Polonia. Deja din faza conceperii generale a așezării în ansamblul ei, s-au preferat trasee mai libere, cu anumite curbe și decalaje ale aliniamentelor. Concomitent există și neregularități, care pledează pentru o transpunere a intențiilor inițiale, în realitate doar în mod treptat.”[39]

„Lungimea mare a pajiștii, de aproape 900 m, a fost structurată în două porțiuni prin intermediul cimitirului cu biserica. În acel loc central, edificiul de cult constituia totodată dominanta arhitectonică a așezării, fără de care compoziția urbanistică generală nu poate fi înțeleasă.”[40]

„Curând; după realizarea fronturilor pajiștii; s-a trecut la o extindere a zonelor parcelare. Până la Moartea Neagră, numărul familiilor ajungând la cca. 250, iar pajiștea intravilană fiind deja foarte lungă, putem presupune amenajare unor șiruri de loturi noi în spatele celor deja existente, adică în dreptul străzilor Pintea Viteazul, Mihai Viteazul, Gh. Doja și Gh. Șincai. Dar, întrucât ulterior mărimea localității a scăzut foarte mult, parcelările respective au fost dezafectate, astfel încât nu se poate spune mai mult despre ele.”[41]

Așezarea prelungită în decursul timpului, în mai multe etape succesive, si-a păstrat „schema planimetrică de bază (…) și în cazul micilor extinderi ulterioare, fapt dovedit de un plan din secolul ala XIII-lea (ridicare Iosefina).”[42]

Dezvoltarea urbei în secolul XVIII

„Situația economică care s-a schimbat odată cu terminarea crizei agrare a avut repercusiuni directe asupra dezvoltării localităților. Orașele nu au mai crescut decât puțin, iar schimbările în fondul lor construit au fost, de asemenea, mult mai reduse decât în etapa precedentă.”[43]

Față de perioadele anterioare, începând din secolul al XVIII-lea, analizele dezvoltării urbane ale Sighetului se pot baza, pe lângă materialele documentare utilizate până acum, și pe ilustrații sub forma desenelor, gravurilor, planurilor, hărților, și ulterior, ale pozelor.

Astfel, având ca sursă de informare primul desen cunoscut al orașului, realizat în jurul anului 1744[44], planul topografic din 1765, ridicarea topografică Iosefină (1763-1787) și prin planul topografic din 1772 am putea conclude următoarele: zona centrală a orașului și-a păstrat caracterul de pajiște intravilană cu două șiruri principale (nord și sud); începe să fie ocupată pajiștea și de alte clădiri în afara bisericii, dintre care amintim Colegiul Reformat, Palatul Comitatens, un han, biserica greco-catolică română și ruteană etc.; modul de ocupare a parcelelor de tip rural – case „dispuse cu latura scurtă la stradă, au coama perpendiculară pe stradă și timpan drept[45] (cu) ferestre mărunte – câte două pe fațada spre stradă”[46], având anexe paralele cu strada la mijlocul sau în capătul parcelei; construirea doar pe o parte a străzilor (nordică sau sudică, în funcție de poziția față de zona centrală); majoritatea caselor sunt realizate din lemn, inclusiv clădiri publice, ca de exemplu Colegiul Reformat, sau două hanuri etc.; clădirile reprezentative sau reședințele importante, amplasate în marea lor majoritate pe șirul de nord, sunt realizate „din piatră și erau dispuse cu fațada lungă spre stradă”[47], dintre acestea amintim biserica Reformată (deja împrejmuită cu zidul de incintă, construit în 1472[48] sau la sfârșitul secolului XIV[49]), Palatul Comitatens, sediul Cămării Sării, Ansamblul Piariștilor, precum și reședințele Teleky, Haller și Patay.

„În 1600 sunt consemnate 294 de familii, în 1715 au existat 107, iar în 1728, doar 68.”[50] Aceste scăderi ale numărului populației se pot atribui repetatelor incursiuni ale tătarilor și numeroaselor epidemii de ciumă din această perioadă.

În anul „1778 orașul număra 1,280 catolici, 926 calvini etc. deci peste 2,300 locuitori”[51], iar în conscripția din anul 1785 a rezultat că „Sighetul număra 3495 locuitori, avea 615 case, 266 nobili și 18 preoți și călugări”[52]. Această creștere în decursul a 7 de ani putându-se realiza doar cu un aflux masiv de „coloniști” germani, evrei, români și ruteni, ultimii fiind acceptați în oraș doar „după anul 1770 și mai ales 1781, an în care împăratul Iosif II dă «Edictul de concivilitate»”[53] și cu precădere în zona de est, unde se afla și biserica greco-catolică (cca 1746[54]).

Probabil că în această perioadă au fost reactivate străzile și loturile din spatele celor două șiruri principale. Noul parcelar este „eterogen, parcelele sunt dispuse cu latura scurtă la stradă. Parcelele din sud au o adâncime mai mică decât cele din nord, caracteristică ce se va păstra și pentru străzile ce se vor forma ulterior. Pe măsură ce sunt mai depărtate de centru, parcelele își reduc adâncimea, fiind evident că sunt ocupate de populația mai săracă.”[55] Tot acum „în partea de vest se remarcă o dispunere haotică a clădirilor, fără delimitarea parcelelor și fără grădini – aici se forma deja cartierul meșteșugarilor.”[56]

Cele mai importante instituții ale Sighetului, și chiar ale Comitatului Maramureș, au fost amplasate în piața orașului, motiv pentru care aceasta trebuia deja să primească și funcția de reprezentare. Astfel, piața centrală (azi Libertății), „tipică orașelor central europene, s-a născut abia pe la 1730, de atunci încoace, viața urbană gravitând în jurul acesteia.”[57]

Cea mai importantă realizare a acestui secol, atât din punct de vedere arhitectural cât și urbanistic, este ansamblul Mănăstirii piariste, format din biserică, mănăstire și scoală. Acestea sunt amplasate în frontul nordic al pieţei centrale și au fost construite în mai multe etape între anii 1735-1783[58], în stilul barocului târziu transilvănean (de influenţă austriacă).

Deşi, în momentul construcţiei, biserica a fost amplasată relativ central în cadrul șirului nordic al pieței, extinderea în jurul anului 1850 a Palatului Comitatens cu clădirea Finanţelor a determinat „repoziţionarea” bisericii, aceasta ajungând a fi marginală în cadrul ansamblului urban (mai aproape de extremitatea de vest a acestuia).

Mărginit la stânga şi la dreapta de clădirea mănăstirii şi respectiv a şcolii piariste, ansamblul va genera, în secolele următoare, frontul continuu al pieţei, poziţionare specifică arhitecturii urbane a perioadei. Clădirea bisericii prezintă un ușor decroș față de cele două clădiri alăturate, ce a fost rezolvat prin realizarea unor racorduri curbe. Datorită înălţimii totale, chiar de trei ori mai mare decât a construcţiilor parter şi un etaj din zona centrală a orașului, clădirea bisericii se constituie într-un reper în cadrul ansamblului urban istoric existent, perceptibil din orice colţ al acestuia.

Pentru a sprijini biserica, și respectiv contrareforma, în fața intrării în biserică se va amplasa „impozanta statuie barocă a Sfintei Fecioare Maria, ridicată în 1776”[59], ulterior mutată în fața sediului Direcției salinare[60]. Monumentul (poate chiar primul de acest gen din Sighet) va  spori caracterului urban al pieței, chiar dacă încă în cadrul acesteia se mai găsesc diverse construcții cu caracter temporar sau permanent.

Provocările secolului XIX și prima jumătate a secolului XX

Cele mai importante evenimente ale acestui secol, din punctul de vedere al dezvoltării urbane, sunt: incendiul din „10-12 august 1859 (când) un număr de 82 de clădiri din centru sunt mistuite de flăcări, printre care Palatul Comitatens, Liceul Reformat, biserica reformată ș.a.”[61] și realizarea între anii 1868 și 1872 a lucrărilor la „linia Căilor Ferate Maghiare de Nord-Est (…) pe ruta Debrecen – Valea lui Mihai – Satu Mare – Halmeu – Craia – Sighet”[62].

Importanța incendiului din 1859 este dată de „reconstrucțiile ce au urmat acestui eveniment, partea veche a Sighetului”[63] luând de atunci forma percepută până azi. Astfel, în această perioadă, piața centrală suferă cele mai multe modificări la nivelul fondului construit (ce vor radia încet și către zonele adiacente): casele din lemn sunt înlocuite cu unele din zidărie, de factură urbană, amplasate paralel cu strada sau în formă de „L” sau „U”, rezultând fronturi continue, utilizând o arhitectură în stil eclectic și secession; regimul de înălțime crește de la parter la parter cu un etaj, în majoritatea cazurilor existând și subsolul (totale sau parțiale); crește procentul de ocupare al parcelelor; se construiesc și fundurile de lot (de regulă prin divizarea parcelei), rezultând construcții pe ambele laturile ale străzilor dezvoltate paralel cu șirurile principale.

Conectarea Sighetului la rețeaua feroviară a constituit premisele unei dezvoltări economice, sociale și culturale alerte, care s-a răsfrâns și asupra dezvoltării urbane a orașului. Astfel sarea și lemnul exploatat din Maramureș nu va mai fi transportat pe Tisa, ci pe calea ferată („portul sării de la Cămara-Sighet a început să fie abandonat”[64]), o metodă mult mai sigură și rapidă; se deschid noi piețe de desfacere a mărfurilor produse în oraș, acest lucru generând dezvoltarea întreprinderilor existente și deschiderea unora noi („a fost deschisă o nouă moară de sare, mai multe fabrici de cherestea şi mobile” [65]); se construiesc gara și clădirile din Piața Gării; se realizează, astăzi numita, str. Iuliu Maniu, pentru a lega centrul orașului de gară (care va avea ca efect închiderea vechiului cimitir, aflat la intersecția cu str. Mihai Viteazul); orașul devine conectat cu restul imperiului (în “1906 trenul Sighet-Budapesta făcea 12 ore” [66], iar „în anii ‘40 acesta ajungea să parcurgă aceeași rută în doar cinci ore”[67]).

Datorită creșterii economice a urbei, ce a determinat și creșterea numărului populației (în 1824 Sighetul număra 3844 locuitori, în 1846 – 6336 locuitori, în 1869 – 8833 locuitori, în 1900 – 16901 locuitori, iar în 1940 – 25800 locuitori[68]), care deja la 1876  va “tinde să iasă din limitele centrului istoric”[69].

În 1910 orașul este „în plină dezvoltare, în care fondul construit a înlocuit aproape complet grădinile din partea de sud (spre deosebire de zona de nord unde „încă predomină grădinile” [70]), fronturile au devenit continue pe majoritatea străzilor, iar regimul de înălțime din zona centrală s-a generalizat la minim P+1. Orașul s-a extins deja spre Iza.”[71] Înaintea primului război mondial, țesutul construit este extrem de dens în centru și mai rarefiat la periferii (…) Noile străzi sunt conformate după trasee regulate, paralele între ele și perpendiculare pe direcția orașului vechi. Este evident că trasarea străzilor noi și parcelarea de-a lungul acestora s-a făcut după un plan prestabilit, dacă luăm în considerare modul de ocupare a parcelelor și de dispunere a construcțiilor.”[72]

După Primul Război Mondial nu mai apar „modificări majore în privința tramei stradale, dar cartierul gării se dezvoltase. Densitatea construită a crescut vizibil în partea de nord-vest și în partea de est a orașului (cartierul de vile cu grădini în nord-vest și cartierul evreiesc în est). (…) În nord-est se dezvoltase zona industrială și se forma cartierul Cămara, iar în zona centrală, parcelarul și-a restrâns dimensiunile, generalizându-se fronturile continue de case și pe străzile secundare.”[73]

În sprijinul populației, a cărui număr este într-o continuă creștere, se vor întemeia sau extinde școli, instituții cu profil cultural și social, instituții financiar bancare, dotări publice etc. Aproape toate clădirile reprezentative ale orașului vor fi amplasate în cadrul nucleului central (suprapusă peste fosta pajiște intravilană medievală), dintre care amintim: trei biserici (reformată, catolică și ortodoxă ucraineană), o mănăstire (piaristă), cel puțin trei bănci, Primăria, Palatul comitatului (Prefectura), Tribunalul comitatului, Palatul finanțelor comitatului, trei școli/licee, Direcția pădurilor, poșta, cel puțin un hotel (Koroana), o sală de spectacole (Vigadó), sedii ale unor asociații culturale și sociale, iar în rest imobile de locuit cu parter comercial.

În ciuda funcțiuni și dotări de factură urbană amplasate aici, piața își menține principalul rol de a ține târguri (drept acordat de Matei Corvin din 1472[74]). Conform ilustrațiilor și hărților de epocă comercianții (meșteșugari și țărani) oferindu-și marfa fie în cadrul construcțiilor de lemn amplasate aici cu un caracter cavasi-permanent, din căruțe, corturi, tejghele sau chiar de pe jos.

Sfârșitul secolului reprezintă și definitivarea pieței centrale a urbei (azi Libertății), când se închide și latura sa estică cu clădirea „sălii de spectacole” – Vigadó, construită în anul 1899[75]. Modificări la nivelul arhitecturii clădirilor au mai apărut de-a lungul timpului, prin reconstruiri sau refațadizări ale unor clădiri, dar forma și dimensiunile pieței se păstrează până în zilele noastre („lungime de aproximativ 200m și o lățime de 100 m”[76]). După această perioadă în pozele de epocă nu se mai întrezăresc construcții parazitare în cadrul pieței, singura mobilare fiind statuia Sfintei Fecioare Maria (deja mutată în centrul pieței).

Deși în cadrul proiectului de canalizare a orașului din 1836 se propune realizarea a două canale colectoare subterane, amplasate în fața fiecărui șir, ocazie cu care se propune eliminarea rigolei deschise (șanțului) care străbate toată zona centrală, precum și pavarea integrală a pieței. Date cu privire la implementarea acestui proiect nu avem, dar în pozele de la începutul secolului XX deja piața era pavată cu piatră de râu. O altă dovadă a nivelului de civilizație a orașului o reprezintă apariția iluminatului public electric de la 1893[77], care se realiza în piața centrală prin intermediul unor felinare cu corp din fontă, dispuse de-a lungul axului central al pieței.

În anii 1932[78] sau 1938[79] piața se organizează două artere de circulație despărțite de o amenajarea peisajeră (îngrădită). Tot acum este eliminată statuia Sfintei Fecioare Maria și înlocuită cu un foișor din lemn, în care fanfara orașului va susținea concerte. Cu aceste lucrări pavajul secolului trecut este înlocuit de asfalt, iar destinația comercială și de reprezentare îi este schimbată în cea de circulație.

Toate intervențiile din această perioadă „reflectă funcționarea reală a unui sistem urban, bazat pe respectul față de vecini și față de oraș. Fie că au apărut în urma unui regulament scris, fie că a fost vorba despre bun simț, aceste reguli au făcut orașul istoric să se dezvolte coerent.

  • construirea unei case noi se făcea cu respectarea cotelor la coamă și la cornișă a caselor învecinate. Diferențierea de scară socială și stare materială între proprietari se făcea prin decorarea fațadei, nu prin înălțimea casei;
  • dispunerea unei construcții în aliniament, la o intersecție de străzi, se făcea prin teșirea colțului casei pentru a permite racordarea străzilor;
  • dispunerea unei construcții mai înalte decât vecinătățile se făcea doar la intersecții și doar cu retragerea corpului mai înalt și preluarea cotelor vecinătății prin corpuri mai joase.”[80]

„Încă de la formarea primelor străzi în jurul nucleului central (sec. XVII-XVIII), străzile din partea de nord a centrului au deservit parcele mai generoase, iar cele din sud – parcele mărunte. Este evident că o populație cu stare materială bună s-a așezat în nord și vest (o arată atât dimensiunile și decorațiunile bogate ale caselor, cât și aspectul străzilor – ceva mai largi, unele chiar amenajate peisajer, cu perdele vegetale, încă de la începutul sec. XX), iar în sud și în est s-a așezat populația săracă: străzile sunt mai înguste (…), iar casele sunt modeste, puține dintre ele fiind decorate la un nivel care să concureze cu bogatele reședințe din nord. Astfel, evoluția tramei stradale documentează formarea cartierelor orașului pe criterii economice.

De altfel, memoria locului încă amintește că partea de nord-est a fost cartierul evreiesc, locuit de evreii săraci; cea de sud-est – de români și de ucraineni; evreii bogați au construit vilele de pe str. Iuliu Maniu; centrul a fost locuit de maghiarii și germanii bogați. Noile străzi din sud (A.D. Xenopol, Balc Vodă și Arieșului) sunt și azi locuite preponderent de maghiari, ceea ce arată că au fost ocupate prin colonizarea forței calificate de muncă în perioada industrializării de la sf. sec. XIX – începutul sec. XX; faptul că a fost vorba de familii de salariați cu venituri mici este vizibil în starea modestă a caselor.

Cea mai mare parte a fondului construit istoric păstrat până în prezent a fost construit la sfârșitul sec. XIX- începutul sec. XX și constă în case pe parter, mai mult sau mai puțin decorate, aliniate la stradă. O mică parte sunt vile izolate sau clădiri impozante de tip palat.

În perioada comunistă s-au construit case izolate pe parter sau parter cu unul – două etaje, retrase de la stradă, cu colorit discret (alb-gri) și șarpante în patru ape, pentru ca în perioada postcomunistă să apară case cu 1-2 etaje, cu colorit strident și forme agresive, atipice. Din fericire, s-au păstrat destule fronturi întregi pentru ca imaginea generală a orașului să nu fie definitiv compromisă.”[81] Și piața centrală în această perioadă își păstrează configurația și arhitectura, intervențiile noilor cartiere de blocuri s-a oprit la est și vest de aceasta.

Intervenții contemporane asupra zonei centrale

„În ultimii ani se observă ocuparea acelor periferii rămase neconstruite după perioada comunistă, prin cartiere rarefiate, cu procent de ocupare a terenului relativ mic. S-au ocupat atât partea de nord (în zona căii ferate, până la Tisa), cât și terenurile din estul zonei industriale. Crește gradul de ocupare a periferiilor, unde se construiesc case noi în perioada postcomunistă.”[82]

            Zona care în perioada comunistă era destinată noului centru civic (situat la capătul estic al centrului istoric), actualmente a fost populata cu blocuri de locuințe și centre comerciale de tip discount, între care au fost inserate și câteva biserici. Aceste intervenții au dus la dispariția ultimelor clădiri păstrate din șirul nordic și sudic, care au mai supraviețuit ansamblurilor de blocuri ridicate la sfârșitul perioadei comuniste (și chiar imediat după), precum și a parcelării acestora datând din sec. XVIII-XIX.

Ansamblul urban „Piața Libertății” păstrează cele „26 de clădiri ridicate în secolele XVIII-XIX, toate având două niveluri (supraterane). Clădirile și-au păstrat până azi vechile fațade ornate cu stucaturi”[83], dar nu și strălucirea, lucrările de restaurare lipsind cu desăvârșire.

Față de perioada interbelică deși toate elementele planimetrice și arhitecturale s-au păstrat percepția spațiului s-a schimbat radical. Vegetația crescută împiedică vizibilitate către fațadele de viz-a-viz, deci împiedicând percepția spațiului ca un ansamblu. Circulația auto excesivă și autovehiculele parcate pe toată lungimea centrului istoric, atât pe latura de sud cât și pe cea de nord, a transformat piața publică într-o parcare publică.

La nivel funcțional odată cu mutarea capitalei județului la Baia Mare, s-au mutat și dotările publice aferente. Astfel la nivelul nucleului central (suprapus peste fosta pajiște intravilană medievală) în prezent se pot găsi următoarele funcțiuni: patru biserici (reformată, catolică, ortodoxă ucraineană și ortodoxă), două muzee, patru  bănci, Primăria, trei școli/licee, Direcția silvică, poșta, sedii ale unor asociații culturale și sociale, iar în rest imobile de birouri și locuințe cu parter comercial și alimentație publică.

Demnă de menționat este și transformarea străzi Corneliu Coposu într-o stradă pietonală. Deși această pietonalizare s-a realizat fără a avea la bază studii de aprofundate  sau o gândire de ansamblu, o vom considera ca fiind un țel al autorității locale pe termen mediu și lung.

Intervenții viitoare asupra zonei centrale

Având în vedere faptul că autoritățile locale au permis extinderea centrului istoric al municipiului, prin intermediul PUG 2010, precum și pietonalizarea străzii Corneliu Coposu, ne indică faptul că decidenții ar putea fi receptivi la extinderea zonelor pietonale în municipiu. Astfel se propune eliminarea circulației auto pe toată șoseaua adiacentă șirului sudic (de la str. Mihai Eminescu până la str. Dragoș Vodă), precum și parțial sau chiar total și pe cea adiacentă celei nordice (de la str. Basarabiei până la str. Iuliu Maniu) și eliminarea „parcului” din piața centrală, revenind la situația anterioară anilor ’30. Se propune de asemenea ca piața agroalimentară (din imediata apropiere a pieței centrale) să se desființeze iar activitățile comerciale ale producătorilor agricoli să se desfășoare în cadrul pieței centrale, la intervale regulate sub formă unor „târguri’. În locul pieței agroalimentare de pe str. Vasile Alecsandri se propune realizarea unui parc, care să compenseze spațiile verzi pierdute din piața centrală.


[1]   Zsolt Ákosi, „A máramarosi öt koronaváros”, Maramarossziget.info, http://www.maramarossziget.info/akosi-zsolt-a-maramarosi-ot-koronavaros, accesat în 10.02.2018

[2]   Ibidem

[3]   Ibidem

[4]   Ibidem

[5]   Ibidem

[6]   Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[7]   În Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétől  a  XVIII  század  elejéig,  Budapesta, 1943, Település-és népiségtörténeti értekezések 7, apud Zsolt Ákosi, „A máramarosi öt koronaváros”,Maramarossziget.info, http://www.maramarossziget.info/akosi-zsolt-a-maramarosi-ot-koronavaros, accesat în 10.02.2018

[8]   Zsolt Ákosi, „A máramarosi öt koronaváros”, Maramarossziget.info, http://www.maramarossziget.info/akosi-zsolt-a-maramarosi-ot-koronavaros, accesat în 10.02.2018

[9]   În Magyarország bányászatának kritikai története, Budapest, 1880, p. 147, nota 2. apud Carol Kacso, „Date cu privire la exploatãrile timpurii de sare din Maramureș”, Sarea, Timpul și Omul, Editura Angustia Sfântu Gheorghe, 2006, p. 98, https://cimec.files.wordpress.com/2008/11/sare20062.pdf, 10.02.2018

[10]  În Geschichte der Máramoreser Bergbaues, OsterrZBH 28, 1877, p. 311, apud Carol Kacso, „Date cu privire la exploatãrile timpurii de sare din Maramureș”, Sarea, Timpul și Omul, Editura Angustia Sfântu Gheorghe, 2006, p. 98, https://cimec.files.wordpress.com/2008/11/sare20062.pdf, 10.02.2018

[11]  Carol Kacso, „Date cu privire la exploatãrile timpurii de sare din Maramureș”, Sarea, Timpul și Omul, Editura Angustia, Sfântu Gheorghe, 2006, p. 98, https://cimec.files.wordpress.com/2008/11/sare20062.pdf, 10.02.2018

[12]  Teofil Ivanciuc, „O părere critică despre presupusa atestare a Sighetului la anul 1308”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/o-p259rere-critic259-despre-presupusa-atestare-a-sighetului-la-anul-1308.html, accesat în 10.02.2018

[13]  Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[14]  Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[15]  Zsolt Ákosi, „A máramarosi öt koronaváros”, Maramarossziget.info, http://www.maramarossziget.info/akosi-zsolt-a-maramarosi-ot-koronavaros, accesat în 10.02.2018

[16]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 315

[17]  Ibidem, p. 316

[18]  Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[19]  Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei RSR, București, 1970, apud Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[20]  Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[21]  Ibidem

[22]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 316

[23]  Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[24]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 316

[25]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 70

[26]  Zsolt Ákosi, „A máramarosi öt koronaváros”, Maramarossziget.info, http://www.maramarossziget.info/akosi-zsolt-a-maramarosi-ot-koronavaros, accesat în 10.02.2018

[27]  Teofil Ivanciuc, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”,teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

[28]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 316

[29]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 28

[30]  Teofil Ivanciuc, „Demitizarea istoriei: despre biserica reformată din Sighet”, teofilivanciuc.weeby.com, http://teofil-ivanciuc.weebly.com/demitizarea-istoriei-despre-biserica-reformat259-din-sighet.html, accesat în 28.08.2017

[31]  Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 23, https://library.hungaricana.hu/hu/view/KozMagyOkmanytarak_Maramarosi_diplomak_14_15_szazad/?pg=0&layout=s, accesat în 28.08.2017, apud Mihai Dăncuş, Sighetul Marmaţiei la cumpăna dintre milenii, Ed. Muzeul Maramureşului, Sighetul Marmaţiei, 2001, p. 106

[32]  Teofil Ivanciuc, „Demitizarea istoriei: despre biserica reformată din Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com http://teofil-ivanciuc.weebly.com/demitizarea-istoriei-despre-biserica-reformat259-din-sighet.html, accesat în 28.08.2017

[33]  Attila Weisz, „Turnul Sf Ştefan, Baia Mare”, Transindex.ro, http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=178, accesat în 28.08.2017

[34]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 316

[35]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 28

[36]  Ibidem

[37]  Ibidem

[38]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 318

[39]  Ibidem, p. 317

[40]  Ibidem, p. 316

[41]  Ibidem, p. 317

[42]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016, p. 543

[43]  Idem, p 543

[44]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 1/IV

[45]  Bizar în această reprezentare este timpanul caselor, care este caracteristic arhitecturii de zidărie, dar conform planului realizat în anul 1765 (cu 21 de ani mai târziu) majoritatea caselor sunt realizate din lemn.

[46]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 1/IV

[47]  Ibidem, p. 1/IV

[48]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 73

[49]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 1/III

[50]  Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 317, nota 67

[51]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 49

[52]  Ibidem

[53]  Ibidem, p. 52

[54] Teofil Ivanciuc, „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/preciz259ri-despre-prima-biseric259-romacircneasc259-351i-despre-apari355ia-tiparului-la-sighet.html, accesat în 10.02.2018

[55]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p 3/III

[56]  Ibidem, p 4/III

[57]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 28

[58]  Ibidem, p. 35

[59]  Ibidem, p. 38

[60]  După extinderea Paratului Comitatens cu clădirea Finanțelor în jurul anului 1850

[61]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 30

[62]  Teofil Ivanciuc, „19 noiembrie 1872: primul tren ajunge la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/19-noiembrie-1872-primul-tren-ajunge-la-sighet, accesat la 10.02.2018

[63]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 31

[64]  Teofil Ivanciuc, „19 noiembrie 1872: primul tren ajunge la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/19-noiembrie-1872-primul-tren-ajunge-la-sighet, accesat la 10.02.2018

[65]  Ibidem

[66]  Ibidem

[67]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 95

[68]  Ibidem, p. 49-50

[69]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 7/III

[70]  Ibidem, p. 11/III

[71]  Ibidem, p. 8/III

[72]  Ibidem, p. 11/III

[73]  Ibidem, p. 12/III

[74] Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 73

[75] ***, „Sighet-Reduta, Salut Sighet!, http://www.salutsighet.ro/sighet-reduta/, accesat în 10.08.2018

[76] Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 36

[77] Ibidem, p. 94

[78] Ibidem, p. 100

[79] Ibidem, p. 38

[80]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 2/VII

[81]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 34/III

[82] Ibidem, p. 14/III

[83] Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 36-37


Bibliografie

Ákosi Zsolt, „A máramarosi öt koronaváros”, Maramarossziget.info, http://www.maramarossziget.info/akosi-zsolt-a-maramarosi-ot-koronavaros, accesat în 10.02.2018

Dăncuş Mihai, Sighetul Marmaţiei la cumpăna dintre milenii, Ed. Muzeul Maramureşului, Sighetul Marmaţiei, 2001

Funețean Irina-Gabriele, Floruț Dan Florin, Faur Camelia, Auner Niels, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013

Kacso Carol, „Date cu privire la exploatãrile timpurii de sare din Maramureș”, Sarea, Timpul și Omul, Editura Angustia, Sfântu Gheorghe, 2006, https://cimec.files.wordpress.com/2008/11/sare20062.pdf, 10.02.2018

Niedermaier Paul, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016

Ivanciuc Teofil, „19 noiembrie 1872: primul tren ajunge la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/home/19-noiembrie-1872-primul-tren-ajunge-la-sighet, accesat la 10.02.2018

Ivanciuc Teofil, „Demitizarea istoriei: despre biserica reformată din Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com http://teofil-ivanciuc.weebly.com/demitizarea-istoriei-despre-biserica-reformat259-din-sighet.html, accesat în 28.08.2017

Ivanciuc Teofil, „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/noi-date-privind-cea-mai-veche-atestare-documentar259-a-sighetului.html, accesat în 10.02.2018

Ivanciuc Teofil, „O părere critică despre presupusa atestare a Sighetului la anul 1308”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/o-p259rere-critic259-despre-presupusa-atestare-a-sighetului-la-anul-1308.html, accesat în 10.02.2018

Ivanciuc Teofil, „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/preciz259ri-despre-prima-biseric259-romacircneasc259-351i-despre-apari355ia-tiparului-la-sighet.html, accesat în 10.02.2018

Ivanciuc Teofil, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007

Weisz Attila, „Turnul Sf Ştefan, Baia Mare”, Transindex.ro, http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=178, accesat în 28.08.2017

***, „Sighet-Reduta, Salut Sighet!”, http://www.salutsighet.ro/sighet-reduta/, accesat în 10.08.2018