ISTORIE

Dezvoltarea din secolul XVIII

„Situația economică care s-a schimbat odată cu terminarea crizei agrare a avut repercusiuni directe asupra dezvoltării localităților. Orașele nu au mai crescut decât puțin, iar schimbările în fondul lor construit au fost, de asemenea, mult mai reduse decât în etapa precedentă.”[1]

Față de perioadele anterioare, începând din secolul al XVIII-lea, analizele dezvoltării urbane ale Sighetului se pot baza, pe lângă materialele documentare utilizate până acum, și pe ilustrații sub forma desenelor, gravurilor, planurilor, hărților, și ulterior, ale pozelor.

Astfel, având ca sursă de informare primul desen cunoscut al orașului, realizat în jurul anului 1744[2], planul topografic din 1765, ridicarea topografică Iosefină (1763-1787) și prin planul topografic din 1772 am putea conclude următoarele: zona centrală a orașului și-a păstrat caracterul de pajiște intravilană cu două șiruri principale (nord și sud); începe să fie ocupată pajiștea și de alte clădiri în afara bisericii, dintre care amintim Colegiul Reformat, Palatul Comitatens, un han, biserica greco-catolică română și ruteană etc.; modul de ocupare a parcelelor de tip rural – case „dispuse cu latura scurtă la stradă, au coama perpendiculară pe stradă și timpan drept[3] (cu) ferestre mărunte – câte două pe fațada spre stradă”[4], având anexe paralele cu strada la mijlocul sau în capătul parcelei; construirea doar pe o parte a străzilor (nordică sau sudică, în funcție de poziția față de zona centrală); majoritatea caselor sunt realizate din lemn, inclusiv clădiri publice, ca de exemplu Colegiul Reformat, sau două hanuri etc.; clădirile reprezentative sau reședințele importante, amplasate în marea lor majoritate pe șirul de nord, sunt realizate „din piatră și erau dispuse cu fațada lungă spre stradă”[5], dintre acestea amintim biserica Reformată (deja împrejmuită cu zidul de incintă, construit în 1472[6] sau la sfârșitul secolului XIV[7]), Palatul Comitatens, sediul Cămării Sării, Ansamblul Piariștilor, precum și reședințele Teleky, Haller și Patay.

„În 1600 sunt consemnate 294 de familii, în 1715 au existat 107, iar în 1728, doar 68.”[8] Aceste scăderi ale numărului populației se pot atribui repetatelor incursiuni ale tătarilor și numeroaselor epidemii de ciumă din această perioadă.

În anul „1778 orașul număra 1,280 catolici, 926 calvini etc. deci peste 2,300 locuitori”[9], iar în conscripția din anul 1785 a rezultat că „Sighetul număra 3495 locuitori, avea 615 case, 266 nobili și 18 preoți și călugări”[10]. Această creștere în decursul a 7 de ani putându-se realiza doar cu un aflux masiv de „coloniști” germani, evrei, români și ruteni, ultimii fiind acceptați în oraș doar „după anul 1770 și mai ales 1781, an în care împăratul Iosif II dă «Edictul de concivilitate»”[11] și cu precădere în zona de est, unde se afla și biserica greco-catolică (cca 1746[12]).

Probabil că în această perioadă au fost reactivate străzile și loturile din spatele celor două șiruri principale. Noul parcelar este „eterogen, parcelele sunt dispuse cu latura scurtă la stradă. Parcelele din sud au o adâncime mai mică decât cele din nord, caracteristică ce se va păstra și pentru străzile ce se vor forma ulterior. Pe măsură ce sunt mai depărtate de centru, parcelele își reduc adâncimea, fiind evident că sunt ocupate de populația mai săracă.”[13] Tot acum „în partea de vest se remarcă o dispunere haotică a clădirilor, fără delimitarea parcelelor și fără grădini – aici se forma deja cartierul meșteșugarilor.”[14]

Cele mai importante instituții ale Sighetului, și chiar ale Comitatului Maramureș, au fost amplasate în piața orașului, motiv pentru care aceasta trebuia deja să primească și funcția de reprezentare. Astfel, piața centrală (azi Libertății), „tipică orașelor central europene, s-a născut abia pe la 1730, de atunci încoace, viața urbană gravitând în jurul acesteia.”[15]

Cea mai importantă realizare a acestui secol, atât din punct de vedere arhitectural cât și urbanistic, este ansamblul Mănăstirii piariste, format din biserică, mănăstire și scoală. Acestea sunt amplasate în frontul nordic al pieţei centrale și au fost construite în mai multe etape între anii 1735-1783[16], în stilul barocului târziu transilvănean (de influenţă austriacă).

Deşi, în momentul construcţiei, biserica a fost amplasată relativ central în cadrul șirului nordic al pieței, extinderea în jurul anului 1850 a Palatului Comitatens cu clădirea Finanţelor a determinat „repoziţionarea” bisericii, aceasta ajungând a fi marginală în cadrul ansamblului urban (mai aproape de extremitatea de vest a acestuia).

Mărginit la stânga şi la dreapta de clădirea mănăstirii şi respectiv a şcolii piariste, ansamblul va genera, în secolele următoare, frontul continuu al pieţei, poziţionare specifică arhitecturii urbane a perioadei. Clădirea bisericii prezintă un ușor decroș față de cele două clădiri alăturate, ce a fost rezolvat prin realizarea unor racorduri curbe. Datorită înălţimii totale, chiar de trei ori mai mare decât a construcţiilor parter şi un etaj din zona centrală a orașului, clădirea bisericii se constituie într-un reper în cadrul ansamblului urban istoric existent, perceptibil din orice colţ al acestuia.

Pentru a sprijini biserica, și respectiv contrareforma, în fața intrării în biserică se va amplasa „impozanta statuie barocă a Sfintei Fecioare Maria, ridicată în 1776”[17], ulterior mutată în fața sediului Direcției salinare[18]. Monumentul (poate chiar primul de acest gen din Sighet) va  spori caracterului urban al pieței, chiar dacă încă în cadrul acesteia se mai găsesc diverse construcții cu caracter temporar sau permanent.


[1]   Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016, p 543

[2]   Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 1/IV

[3]   Bizară în această reprezentare este existența timpanelor clădirilor, care sunt caracteristice arhitecturii de zidărie, dar conform planului realizat în anul 1765 (cu 21 de ani mai târziu) majoritatea caselor sunt realizate din lemn.

[4]   Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 1/IV

[5]   Ibidem, p. 1/IV

[6]   Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 73

[7]   Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p. 1/III

[8]   Paul Niedermaier, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016 p. 317, nota 67

[9]   Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 49

[10]  Ibidem

[11]  Ibidem, p. 52

[12] Teofil Ivanciuc, „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/preciz259ri-despre-prima-biseric259-romacircneasc259-351i-despre-apari355ia-tiparului-la-sighet.html, accesat în 10.02.2018

[13]  Irina-Gabriele Funețean, Dan Florin Floruț, Camelia Faur, Niels Auner, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013, p 3/III

[14]  Ibidem, p 4/III

[15]  Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, p. 28

[16]  Ibidem, p. 35

[17]  Ibidem, p. 38

[18]  După extinderea Paratului Comitatens cu clădirea Finanțelor în jurul anului 1850


Bibliografie

Funețean Irina-Gabriele, Floruț Dan Florin, Faur Camelia, Auner Niels, Studiu Istoric de fundamentare pentru PUG al mun. Sighetul Marmatiei, 2013

Niedermaier Paul, Geneza orașelor medievale în Transilvania, Editura Academiei Române, București, 2016

Ivanciuc Teofil, „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, teofil-ivanciuc.weebly.com, https://teofil-ivanciuc.weebly.com/preciz259ri-despre-prima-biseric259-romacircneasc259-351i-despre-apari355ia-tiparului-la-sighet.html, accesat în 10.02.2018

Ivanciuc Teofil, Sighetul Marmației. Ghid cultural turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007